De ce a clasificat UE dioxidul de titan drept posibil cancerigen?

Ce spune EFSA în avizul său din 2021 privind siguranța dioxidului de titan ca aditiv alimentar ?

"După realizarea unei analize a tuturor dovezilor științifice relevante disponibile, EFSA a concluzionat că o preocupare pentru genotoxicitate de TiO ₂ particule nu poate fi exclusă. Pe baza acestei preocupări, experții EFSA nu mai consideră dioxidul de titan sigur atunci când este utilizat ca aditiv alimentar. Acest lucru înseamnă că o zilnică admisibilă de admisie ( ADI ) nu pot fi stabilite pentru E171.

Evaluarea EFSA este legată de riscurile de TiO ₂ utilizate ca aditiv alimentar, nu la alte utilizări.

Despre Dioxidul de Titan

Dioxidul de titan sau E171 este un material inert, insolubil, care este folosit ca agent de albire în orice, de la hârtie și vopsea la materiale plastice . Este ingredientul activ al multor creme de protecție solară pe bază de minerale. Și ca pigment, este folosit pentru a face produsele alimentare să arate mai atrăgătoare.
Pentru producătorii de alimente dioxidul de titan este o substanță chimică destul de inerta. Nu se dizolvă în apă. Nu este deosebit de reactiv. Nu este ușor absorbit în organism din alimente. Și nu pare să provoace probleme de sănătate si efecte adverse. Se pare că face ceea ce doresc producătorii să facă – să facă alimentele să arate mai bine.

Dioxidul de Titan îl consumați de ani de zile fără să știți.

Dar care este problema?

De câțiva ani, cercetătorii au recunoscut că unele pulberi devin mai toxice cu cât particulele individuale sunt mai mici , iar dioxidul de titan nu face excepție. Dioxidul de titan de calitate pigmentară – substanța folosită în mod obișnuit în produsele de consum și alimente – conține particule de aproximativ 200 de nanometri în diametru, sau aproximativ cinci sutimi din lățimea unui fir păr uman. Inspirand cantități mari din aceste particule de dioxid de titan plamanii pot avea o problema.
Asa cum stim, dacă particulele sunt mai mici, este nevoie de mult mai puțin material pentru a provoca același efect . Dar totuși ar trebui să inhalați cantități foarte mari de material (Dioxid de Titan) pentru ca acesta să fie dăunător.
Acesta este efectul „nano”, în care unele particule mai mici de 100 de nanometri par a fi mai „potente” – sau capabile să provoace mai multe daune în organism – decât particulele mai mari din același material. Este un efect care este deosebit de clar atunci când particule precum dioxidul de titan se depun în plămâni. Dar probleme pot apărea și în altă parte a corpului. În funcție din ce sunt făcute și de ce formă au, cercetările au arătat că unele nanoparticule sunt capabile să ajungă în unele părți ale corpului care sunt inaccesibile particulelor mai mari. Și unele particule sunt mai reactive din punct de vedere chimic din cauza dimensiunilor lor mici. Unele pot provoca daune neașteptate pur și simplu pentru că sunt suficient de mici pentru a implementa o nano-cheie în nano-funcționarea celulelor tale .

Există probleme de sănătate asociate cu expunerea la dioxid de titan?

Agenția Internațională pentru Cercetarea Cancerului (IARC) a clasificat dioxidul de titan drept „posibil cancerigen pentru oameni”, pe baza unor studii care au arătat o creștere a tumorilor pulmonare la șobolani asociate cu inhalarea de dioxid de titan. Cu toate acestea, studii ample asupra lucrătorilor din industria dioxidului de titan nu sugerează o asociere între expunerea profesională la dioxid de titan și un risc crescut de cancer la om.

Acesta este motivul pentru care se pledează pentru prudență în utilizarea nanoparticulelor în produse fără teste adecvate - în special în alimente. Dar știința despre nanoparticule nu este atât de simplă pe cât pare.

De ce a clasificat UE dioxidul de titan drept posibil cancerigen?

Decizia UE de a clasifica dioxidul de titan ca posibil cancerigen prin inhalare nu se bazează pe nicio dovadă științifică nouă, ci reflectă mai degrabă o abordare suplimentară de precauție a pericolului binecunoscut de a respira prea mult praf.

În primul rând, particulele de aceeași dimensiune, dar făcute din materiale diferite, se pot comporta în moduri radical diferite. Presupunând că un tip de nanoparticule este potențial dăunător din cauza a ceea ce face un alt tip de nanoparticule este echivalentul cu evitarea merelor pentru că ești alergic la alune.


Dioxidul de titan folosit de producătorii de alimente nu este un material nou și nici nu este chiar un „nanomaterial”. Nanoparticulele sunt de obicei mai mici de 100 de nanometri în diametru . Cu toate acestea, majoritatea particulelor din dioxidul de titan de calitate alimentară sunt mai mari decât aceasta.

Cercetarile cu privire la marimea particulelor de dioxid de titan au indicat, de asemenea, că până la 5% din dioxidul de titan folosit ca aditiv alimentar ar putea fi sub formă de nanoparticule. Deci daca este adaugat in alimente, acestea ar putea contine la randul lor un anumit procent de nanoparticule.


Chiar și aceste alimente pot avea nanoparticule.

Cu toate acestea, există puține dovezi că această cantitate mică de nanoparticule denaturază siguranța dioxidului de titan de calitate alimentară. În 2004, Agenția Europeană pentru Siguranța Alimentară a efectuat o evaluare completă a siguranței cu privire la utilizarea E171 Dioxid de Titan. După ce a luat în considerare dovezile disponibile, grupul de analiză a concluzionat că nu există dovezi pentru probleme de siguranță.

Cele mai multe cercetări privind nanoparticulele de dioxid de titan au fost efectuate pe cele care sunt inhalate, nu pe cele pe care le consumăm. Cu toate acestea, nanoparticulele din intestin actioneaza foarte diferit de cele care sunt inspirate.

Studiile asupra impactului nanoparticulelor ingerate sunt încă la început și mai multe cercetări sunt cu siguranță necesare. Primele indicații sunt că tractul gastrointestinal este destul de bun la manipularea unor cantități mici din aceste particule fine. Acest lucru este rezonabil, având în vedere nanoparticulele naturale pe care le consumăm din greșeală în fiecare zi, de la alimente carbonizate (alimente cu crusta) și reziduuri de pământ pe legume și salate, până la nanoparticulele inhalate din atmosfera. Există chiar dovezi că nanoparticulele apar în mod natural în interiorul tractului gastrointestinal .

Ar putea exista un risc de la dioxidul de titan despre care nu știm încă?

Există o mică posibilitate că nu am căutat în locurile potrivite când vine vorba de posibile probleme de sănătate. Poate – doar poate – ar putea exista probleme de sănătate pe termen lung din această dietă aparent omniprezentă ce contine particule mici, insolubile, pe care pur și simplu nu le-am observat încă. Este genul de întrebare pe care oamenilor de știință le place să si-o pună, deoarece deschide noi căi de cercetare. Nu înseamnă că există o problemă, ci doar că există suficient spațiu de mișcare pentru a investiga ceea ce nu știm pentru a pune întrebări interesante.

Întrebări ca aceasta sunt cele care conduc cercetările actuale de toxicologie asupra nanoparticulelor. Deși nu există nicio dovadă a unei asocieri cauzale între dioxidul de titan din alimente și sănătatea proastă, unele studii - dar nu toate - sugerează că o doza mare de nanoparticule de dioxid de titan pot provoca daune dacă ajung în anumite părți ale corpului.

De exemplu, există un număr tot mai mare de studii publicate care indică faptul ca particulele de dioxid de titan de dimensiuni nanometrice pot provoca leziuni ale ADN-ului la concentrații mari, dacă pot pătrunde în celule . Dar, în timp ce aceste studii demonstrează potențialul de a se produce un rău,acestea duc lipsa de informații despre cât de mult material este necesar și în ce condiții, pentru un prejudiciu semnificativ. Și tind să fie asociate cu cantități mult mai mari de material decât este probabil să ingereze cineva în mod regulat.

Ele sunt, de asemenea, contrabalansate de studii care nu arată niciun efect, indicând faptul că există încă o incertitudine considerabilă cu privire la toxicitatea sau nu a materialului . Este ca și cum tocmai am descoperit că hârtia poate provoca tăieturi, dar încă nu suntem siguri dacă acesta este un inconvenient minor sau poate pune viața în pericol. În cazul dioxidului de titan la scară nanometrică, este cazul clasic de a spune „este nevoie de mai multe cercetări”.

Incertitudinile de genul acesta – oricât de mici sunt ele – sunt amplificate de presiune consumatorilor. El este cel care decide ce pune pe masa.