Poate spălatul vaselor fi o rugăciune?

 

Într-o dimineață oarecare, pe care nimeni n-ar fi pus-o în ramă, stăteam în fața chiuvetei.

O ceașcă rămasă de aseară. O farfurie cu urme de sos. Un cuțit pus deoparte, cu grijă, pe marginea blatului. Nimic special. Nimic sacru.

 

Dar în tăcerea aceea de după cafea, fără muzică, fără telefon, fără gândul că „trebuie să”, m-am apucat să spăl vasele. Fără grabă. Fără urmă de rezistență. Fără să vreau să termin repede.

 

Am pus mâna pe primul obiect. L-am simțit.

Ceramica rece, netedă, alunecând sub jetul cald al apei.

Mirosul blând al săpunului.

Sunetul lent al picăturilor.

Timpul părea să se fi oprit. Sau poate doar se topise în mișcarea aceea circulară a buretelui pe marginea unei farfurii.

 

Și, brusc, ceva s-a schimbat.

Nu în lume. Ci în mine.

Un fel de tăcere interioară, curată, m-a învăluit.

Nu era nici plăcere, nici plictiseală, nici satisfacție.

Era prezență.

O stare în care gândurile se dizolvă și rămâne doar ființarea pură.

Eu. Apa. Vasele. Atât.

 

Și atunci am înțeles, fără cuvinte:

 

> Acesta e un moment de rugăciune.

 

 

 

Nu rostisem niciun cuvânt. Nu cerusem nimic. Nu înălțasem ochii spre cer.

Dar ceva în mine se pleca în liniște în fața vieții.

În fața simplității acestui gest banal, atât de uman, atât de mic — și totuși atât de viu.

 

Mi-am dat seama că am căutat mult timp momente sacre.

În biserici. În cărți. În ritualuri. În răspunsuri mari.

Dar poate cele mai sfinte clipe sunt cele în care ești complet prezent în ceea ce faci, oricât de simplu ar fi acel lucru.

 

 

---

 

Poate că spălatul vaselor este o rugăciune.

Nu pentru că ai spus-o.

Ci pentru că ai fost acolo cu totul.

Fără gând de trecut. Fără proiecție de viitor. Fără dorință de altceva.

 

Doar tu, viața, și un gest umil, repetitiv, care — pentru o clipă — te aduce înapoi acasă.

 

 

---

 

Poate nu trebuie să urci munți sau să călătorești în temple îndepărtate.

Poate că e suficient să speli o farfurie… și să fii acolo cu sufletul deschis.